Vino cu mine știu exact unde mergem este un poem de 19 pagini dat ‘la liber’ pe site-ul Think Outside the Box, ni se cere ca în cazul în care ne-a plăcut, să îl dăm mai departe, asta facem și noi prin acest articol.
Iată câteva informații despre Dan Sociu pe care le-am găsit în pagina sa de autor de la Cartea Românească: s-a născut în 1978, în Botoșani. A publicat volumele de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (Editura Junimea, 2002), fratele păduche (Editura Vinea, 2004), cîntece eXcesive (Editura Cartea Românească, 2005), Pavor nocturn (Editura Cartea Românească, 2011) și romanele Urbancolia (Editura Polirom, 2008), Nevoi speciale (Editura Polirom, 2008) și Combinația (Casa de Pariuri literare, 2012).
Vino cu mine știu exact unde mergem are atmosfera unui poem care pare că face reconstituirea călătoriei cu trenul a cuiva care ascultă muzică în căști, iar pe geamul murdar peisajul este uneori SF, alteori dureros, brutal, alteori înduioșător-dureros-brutal, sau toate în același timp, iar asta nu e nici măcar ce e mai important. Brutalitatea e dată de prezența vieții și de faptul că, din când în când memoria funcționeză într-un ritm care construiește asociații, idei, locuri noi unde să se așeze – ele, amintirile, ni se oferă reconstituiri ale vieții, reluări ale realității în irealitate, refaceri ale memoriei, călătorii în locurile din mințile noastre, oameni noi și apropieri.
Prima întrebare care ne vine în minte este: Bine, și unde mergem? Poemul este proză și poezie în același timp, drumul = imaginile și cuvintele care stau între noi și moarte, iar destinația = cuvinte și un fel de moarte-viață-moarte. Totul este trist liniștit oarecum împăcat, oarecum fericit. De la început până la sfârșit apare un ton înduioșat/înduioșător, asemănător cu ce am simți fiecare dacă un copil blând și nemilos s-ar apropia foarte încet de noi cu o drujbă pentru a ne tăia în două și suntem siguri că la final va reuși însă cu toate astea nu ne putem abține să nu îl mângâiem pe creștet atunci când se apropie suficient. Așa apare și fericirea – ea este acel moment în care mângâiem copilul pe creștet și îi spunem că asta e.
Iar călătoria se face uneori așa: Același organism metafizic care, într-o dimineață ploioasă, a inventat limitele/ îți dă un fel de bicicletă pentru pierderea controlului./ O bicicletă fără ghidon, să-ți înveți mîinile cu nimic de apucat/ fără pedale, să uiți de picioare/ fără roți, să te obișnuiști fără nici o direcție de urmat. (…)/ Din ceruri o muzică relaxantă de lift/ îți amintește că ești unde trebuie. Nu ești pentru că n-ai fost niciodată/ și înălțimea de la care cazi crește cu mii de metri pe secundă/ dar e OK, de la 10 metri în sus oricum nu mai contează unde cazi.
Tonul acela înduioșat/înduioșător despre care vorbeam sună cam așa, ca să dăm doar un exemplu: și lacrimile lor erau instrumentele mele morbide/ cum e părul tău rar și alb, mamă, instrumentul vântului/ în serile ploioase când te întorci de la școală.
Alteori călătoria se face astfel: Încă nu știm dar e evident din claritatea gesturilor/ că am mai făcut asta, că am pierdut vîslele în apă de-atâtea ori/ (…)/ Telefoanele ne sunau întruna în buzunare și nu răspundeam./ Era soneria pentru paralizie. Cine a răspuns vreodată la ea?/ Sînt semnale pe care le ignori din bun-simț, sînt semne/ că n-o să fiu un bătrân senin, sînt unele/ semne că n-o să-mi iasă prea bine seninătatea./(…)/ și e genul de loc din care n-ai cum să pleci, oricît ai urla/ sau ai încerca să-l idealizezi prin metafora cu oamenii legați de șine/ așteptînd să iasă trenul din tunel. E vorba de viață bineînțeles/ și trenul e moartea. Dar ce e tunelul. Tunelul e mama trenului.
Dacă v-am făcut curioși citiți poemul, iar dacă vă place, dați-l și voi mai departe!
[tube]http://www.youtube.com/watch?v=hvP84_by7lQ[/tube]
Îl găsiți AICI.