Clubul oferă o atmosferă relativ calmă, ca un început liniștitor al unei furtuni ce ar trebui să erupă pe calea undelor, dar, deocamdată, doar un playlist ce se scurge lin audiției, inundă acest spațiu; așteptarea este starea ce a dominat seara, chiar din momentul când am pășit în Colectiv.
Spațiul, deși unul industrial, cosmetizat nu doar prin luminile reflectoarelor, pare să ii primească pe dictatorii scenei ca pe niște staruri rock, ce simt nevoia acută de a cânta în spații mai neconvenționale.
În sfârșit, apare prima trupă, Velosonics pe numele lor, o trupă din capitală, cu un vocalist, Adrian Spier, ce emană o energie leneșă, mai ales că în a două piesă, „Leave This City”, prestând ca un adevărat rock star, comunica foarte mult cu publicul feminin. Urmează o altă melodie, „Love for Gold”, ce captează emoția destul de rapid, dar într-un ritm relativ trist. Următoarea piesă, „Until”, duce cu gândul la o stare frenetică, săltăreață, de petrecere, chiar și versurile îndeamnă la starea de distracție nesfârșită, sfidând chiar și aștrii. A cincea piesă aduce în prim plan jocul scenic al solistului, ce devine o insulă de energie pe acea scenă, mai ales că instrumentalul trimite la un Guns N’ Roses în deplină glorie, dar cu vocalul de la RHCP. „Songs We Used to Like” te transpune într-o scenă punk din anii 70, în care nostalgia sună vesel, nu doar prin instrumental. „Berlin Books” începe cu un iz puțin depresiv, spre reverie, dar instrumentalul și armata de voci, deoarece se formează un cor la refren, alături de cei doi chitariști, transformă totul in pozitiv, astfel că este cea mai completă compoziție, atât ca lirică cât și ca instrumental, având un început cât și un sfârșit, precum o poveste. A opta piesă, „Bracelet”, deși dispune de un instrumental solid ca prezență sonoră, încearcă să transmită timid un sentiment aparent indescifrabil. „Kiss me K” sună ca un cover după multe ritmuri consacrate; devine independentă prin suavitatea punkistă a vocalului. „Hard Game” se prezintă pe un ritm calm, combinat electric; se remarcă printr-un contrast, vocea avand un tempo afectat și trist, iar restul trupei simuland o stare de creștere exponențială a intensității sonore. Ultima piesa, „Bebop”, se desfășoară pe un ritm exploziv cu scurte pauze în care vocalul preia controlul, fâcând și mai susținută escaladarea spre starea puternic vibrantă care încheie show-ul acestei trupe, ce are un potențial grozav și ar putea să fie cap de afiș într-un viitor apropiat, chiar.
Blue Nipple Boy – a două trupă din cadrul acestui eveniment, formată în 2010, din București. Încă de la primele acorduri, totul pare că decurge ca o poezie sacadată, adresată publicului feminin. Interesant ar fi faptul că au un instrumental mai atipic majorității trupelor, cu un saxofonist și un trompetist, asigurându-se astfel o gamă mai largă de sunete și note. Piese în ritmuri reggae, punk și pseudo-rap, unele mai timide, altele mai vesele, chiar și cu influențe jazz; trupa a reușit să atragă atenția publicului, poate și datorită cover-urilor. Succesul prestației a fost marcat de cererea bisului.
The Pixels, într-o formație mai mare decât cea cunoscută, cu o prezență vocală feminină, dar și cu un alt chitarist, au pregătit minuțios scena, tipic trupelor mari și experimentate, aș spune chiar și profesioniste, care, din dorința de perfecționism, căuta reglajul care să le asigure conștiința artistică că vor fi cu adevărat prezenți, nu doar fizic, în Colectiv.
Intro-ul și „Closer Now More” au puternice accente psihedelice, cu un parcurs în crescendo, captivant, ce te ține treaz, la propriu, ținând cont de ora târzie, te fac să descoperi lexemii ce străpung sala. M-am simtit transpus la un eveniment de la începuturile trupei Pink Floyd, vocea feminină aducând un efect și mai intens asupra afectului auditorului, captat subit de această trupă. „Papa Was a Lover” pare a avea o rădăcină comună cu primele piese, dar devine mai alertă, spectatorii fiind din nou cuprinși de combinația agresivă, dar magistrală a instrumentelor cu o voce deplină ce acoperă asurzitor sala Colectivului.
Deja consacrata „December” trimite printre cei ce asistă la prestația trupei un spirit ce vrea să răscolească starea nostalgică a acestui sfârșit de an, care aduce și câteva încruntări, deoarece refrenul degajă sentimentul de declick emoțional. „Undershock” continuă același ritm uniform cu precedentele, prin intensitatea profundă, ce pare să troneze ritmul trupei, oarecum agresivă, cu tente de vigilitate a latenței, ce redă starea unei compoziții motivaționale.
„I’m Cold”, pe un ton mai blând, răstălmăcește spiritul nostalgic, prefațând a doua parte a piesei, desprinsă dint-o altă creație parcă, cu un elan mai înălțător. Printr-un accent atemporal, „Woods” te introduce într-un proces de introspecție cât mai realistă.
„Drive” se situează pe un fir mai optimist din punct de vedere instrumental, cel puțin, chiar și vocile concură spre anumite piscuri ale conștiinței, ce-și dorește o evadare edenică, lipsită de clișee; chiar și versurile îndeamnă către această evadare, dar într-un mod mai rapid. „Silk and Silicone”, prin dominanța vocii feminine – similară cu a solistei de la Skunk Anansie- de la începutul compoziției, se înrădăcinează cel mai puternic afectului, o voce. Refrenul este puternic și-l simți cum îți răscolește simțurile, publicul fiind cucerit iremediabil și infailibil.
„Apollo” isi găsește ecou în fiecare ungher al sufletului; o capodoperă lirică, acompaniată armonios de instrumentalul ce nu lasă nimic descoperit prin impactul colorat de sunete. „Stop” apare ca un început misterios ce dezvăluie un ritm mai luminos, dar agitat, iar vocea întreține la un nivel alert acest sentiment. „Electric Blood” sună ca un îndemn de luptă, vocea feminină fiind motivația inocentă ce necesită protecția prin intermediul undelor eliberate de efectul instrumentelor. Ultima compoziție, „Something Droll” aduce aminte de Red Hot Chili Peppers la începuturile lor, dar această trupă se remarcă printr-o vibrație ingenuă și rămâne memorabilă printr-un lirism impresionant, ducându-mă cu gândul la întrebarea: oare cum ar cânta în limba română?
Sunt impresionante trăirile artiștilor, de la timiditatea naivă a solistei, până la intensitatea gravă a basistului, reușind să mențină activ si captivat publicul până spre sfârșitul prestației. Chiar și menestrelii de dinaintea lor au fost cuceriți de compozițiile celor de la The Pixels.
Foto credit: Letodee