Este al treilea an in care rockerimea din Romania si nu numai se aduna in Transilvania, la poalele cetatii Rasnov pentru patru zile in care muzica buna este udata din belsug cu bere rece (si chiar cidru anul acesta), patru zile in care nu te poti plictisi sau odihni chiar daca ai vrea asta.
Miercuri, in prima zi de Rockstadt Extreme Fest, ne-am luat rucsacele la spinare si impreuna cu prietenii din dotare am pornit cu noaptea-n cap spre Rasnov, acel orasel care timp de patru zile va fi raiul celor care poseda in sifoniere cele mai multe obiecte vestimentare negre. Buna expresia auzita de noi in gara, chiar s-a innegrit gara la un moment dat. In Rasnov plete, bocanci si toale negre cat nu vede orasul tot restul anului dar cred ca nici atata veselie nu vede.
Prima zi a fiecarei editii REF este un warm-up pentru celelalte trei zile de festival propriu-zis, o zi in care in camping se aduna corturile ca ciupercile dupa ploaie, se mai plimba lumea si pornim cu totii in recunoastere prin zona de fest ca doar trebuie sa ne obisnuim cu amplasamentul fiecarei zone in parte.
Nu am apucat sa vad decat doua trupe in aceasta prima zi de warm-up: W3 4R3 NUM83R5, continuarea formatiei Deliver The God dar cu un alt sound bazat mai mult pe partea mai melodica a genului metalcore si care a dat si startul concertelor de pe scena mica in aceasta prima zi si Asemic (o trupa foarte buna de instrumental progressive metal care ne demonstreza ca care ne demonstreaza ca ritmul si sunetele pot fi suficiente, fara a mai fi nevoie de cuvinte deoarece instrumentele graiesc surprinzator de legat si de clar) si Blacksheep. Toate concertele acestei zile s-au desfasurat in cort, pe scena mica, unde in celelalte zile s-a desfasurat drumstage-ul pe parcursul zilei si concerte dupa terminarea celor de pe scena mare.
In prima zi oficiala de fest am ajuns cand bucurestenii de la Roadkillsoda evoluau pe scena. Cum nu a trecut decat aproximativ o luna de cand i-am vazut in deschiderea concertului Slash din Bucuresti stiam la ce sa ma astept. Baietii dau bine pe o scena mare, Sebastian Stancu (voce) nu mai avea mana in ghips si al lor stoner rock atat de apreciat peste hotare se pare ca a prins si la noi. A fost agitatie la ei dar era inca devreme si caldura ne cam molesise pe toti desi agentii de paza foloseau furtunul de apa cat de des puteau.
La Krisiun lucrurile au inceput sa devina mai serioase, mai agitate, am vazut primul mosh pit al zilei iar muzica dura a brazilienilor au dat startul si la crowd surfing. Acum am vazut prima data live cum se face crowdsurfing cu o barca gonflabila si cred ca este de-a dreptul incitant sa fii purtat pe brate ca pe valuri (asta pana nu te rastorni cu barca pe pamant). Doar trei oameni pe scena dar au facut cat 5 cel putin iar al lor death metal a cam incins atmosfera.
Anul acesta REF a avut propria echipa de securitate. Multa lume a regretat faptul ca Andrei Irode si echipa lui nu a fost prezenta si la aceasta editie si stiu multa lume care nu s-a bagat la crowd sau in fata scenei de teama sa nu pateasca ceva. Sincer, au fost doar prea putini pentru cele cateva mii de rockeri agitati si pusi pe brutalizari si crowd surfing la greu. Desi pareau panicati la inceput si pareau ca nu sunt obisnuiti cu astfel de situatii, cu ajutorul catorva veterani ai concertelor si festurilor de rock au facut fata cu brio si au trecut cu bine de prima zi fara a fi prea multe incidente. A doua zi pareau chiar relaxati, cu zambetul pe buze si si-au permis chiar sa se distreze un pic in zona din fata scenei. Nu prea avem ce sa le reprosam. Au fost calmi, dedicati, ne-au zambit si ne-au ajutat dar totusi au fost mult prea putini.
Si sa trecem de la death metal la death melodic cu Be’lakor o trupa din Australia relativ tanara (au fost ceva trupe de pe continentul cu canguri pe la REF 2015).
Mie mi-au parut ca suna a Amon Amarth pe alocuri sau ca aduc chiar si cu Insomnium si cred ca as mai putea cita aici cateva trupe cu care au cate ceva in comun. Se pare ca Australia are inca multe surprize, cel putin pentru mine care de vreo doi ani incoace de cand am descoperit Alithia, tot dau de trupe australiene care suna extreme de bine.
George Kosmas impresioneaza prin voce growl, instrumentalul este fantastic si sunt chiar simpatici in atitudine. Dupa ce am forat putin am aflat ca la un moment dat Costin Chioreanu a colaborat si cu ei si le-a creeat coperta unui album.
Ce a urmat a fost pentru mine trupa serii. Monuments au adus ceva proaspat in prima zi de fest, ceva atipic atat in sound cat si in imagine.
Trupa de metal progresiv este din Anglia dar pare mai degraba venita dintr-o tara africana, cu frizuri si vestimentatie ce ma trimit cu gandul la muzica reggae dar au o energie si o charisma greu de descris in cuvinte.
‘’Are you alive?’’ au fost primele cuvinte adresate de solist publicului care ramasese cu gura cascata cand acestia au urcat pe scena. Incet, incet pe ritmuri de rock cu un pic de electro si cu ajutorul lui Chris Barretto (voce), care a comunicat excelent cu publicul, multimea s-a dezlantuit si le-au aratat celor de la Monuments ca romanii stiu sa se distreze. Ne-au cerut wall of death, ne-am conformat, ne-au cerut sa sarim am facut-o, a vrut sa faca crowdsurfing in barca gonflabila si sa isi indeplineasca astfel visul, l-am ajutat si sincer nu stiu de cand nu m-am mai distrat atat de bine. Bineinteles ca ne-au fluturat steagul (unul prins de o undita chiar) si chiar ne-au cerut sa ne imbratisam la un moment dat si sa ne dam seama ca suntem o mare si frumoasa familie. Energia lor a fost contagioasa, muzica a fost clara, complexa, melodioasa. Dupa doar jumatate de ora au iesit de pe scena dar la cererea publicului s-au intors. Chris Barretto ne-a cantat la saxofon spre incantarea noastra si ne-au mai daruit cateva minute interesante dar tot mi-a parut scurt show-ul lor. Am auzit voci in public ce spuneau ca Monuments nu aveau ce cauta aici, ca nu se potrivesc dar sincer eu cred ca au fost ca o gura de aer proaspat dupa o zi caniculara si agitata.
Ensiferum au fost penultima trupa ce s-a desfasurat pe main stage in prima seara de REF.
Putem spune ca este inca o trupa de folk-pagan metal dar parca au ceva diferit fata de trupele pe care le-am ascultat pana acum. Daca imbinam folclorul nordic cu ceva black metal si un pic de trash dar plin cu growling vocals rezulta ceva ce suna interesant, ritmat si agitat. Brutali in genere dar cu introuri melodioase redate prin preludii instrumentale si daca esti atent mai dai si de parti clean chiar melodioase. Vocea lui Petri impreuna cu instrumentalul agresiv si povestile despre zei si eroi sau cu un caracter invocativ dezlantuie ce e mai brutal si razboinic in tine. In consecinta in fata scenei a fost un fel de macel, o batalie, un haos organizat de tricouri negre si de plete agitate.
Headlinerii serii au fost mult asteptatii veterani ai death metalului veniti tocmai din Canada sa agite romanasii de la REF, Kataklysm.
Spiritele s-au incins inca de la primele acorduri, moshpit-ul a fost ceva permanent iar cand de pe scena s-a strigat “let me see some movement” lumea s-a agitat si mai tare. Concertul lor s-a petrecut la intensitate maxima, un adevarat cataclism cu o forta si o intensitate cutremuratoare. Chiar daca nu ma agit dupa death si prefer death-ul melodic nu pot spune ca aceasta trupa m-a lasat rece. Gasca de rockeri din jurul meu era agitata, in fata scenei lumea se brutaliza incontinuu, riffurile erau profunde si indelungate, ritmurile de tobe furtunoase, furioase chiar, vocea puternica, totul parea desprins parca dintr-un film obscur si a reusit sa ma prinda si pe mine in mreje pana la urma.
Cam asa a fost prima zi de REF pe main stage. Intre prestatiile formatiilor am asistat si la batai de tobe la sectiunea de drumstage (care se mai intercalau cu main stage-ul cateodata) dar pe unii dintre noi i-a rapus oboseala si scena mica am lasat-o celor mai odihniti si inca pusi pe agitatie si care nu isi facusera inca plinul de bere rece sau cidru.
Ziua a doua de REF ne-am inceput-o cu norvegienii de la Vulture Industries, niste baieti foarte simpatici si obisnuiti cu publicul roman, revenind acum pentru a treia oara, daca nu ma insel, in Romania. Au venit la noi cu show-ul ‘’The Babylon Spiral Show’’. Piesele lor de soundtrack de film de suspans si aranjamentul scenic teatral capteaza iremediabil atentia iar daca nu privesti scena ai impresia ca esti la un teatru radiofonic sau asisti la un spectacol muzical sinistru. Interactioneaza bine si mult cu publicul iar muzica dark progresiva a agitat nitel oamenii din fata scenei desi parca nici furtunul cu apa nu facea fata caniculei de afara.
Costin Chioreanu, cel care se ocupa de partea vizuala a participat si el la show ca doctor dar si ca mafiot aruncand cu bani, moment ce a avut un mare succes la public.
Muzica si teatru, cel mai nou album „The Tower” iar show-ul lor a fost un adevarat boom.
Suicidal Angels si thrash-ul lor elen m-au cam panicat la un moment dat cu stilul lor agresiv si agitat dar in primele randuri distractia era in toi si se pare au numerosi fani pe la noi deoarece nu este prima data cand aterizeaza pe meleaguri mioritice. Instrumentele se leaga bine numai ca vocea nu prea are nimic deosebit, este cam lipsita de expresivitate si sincer daca ar fi numai o trupa instrumentala cred ca mi-ar placea mai mult.
Se pare ca am mai descoperit o trupa australiana care fascineaza atat prin muzica cat si prin prezenta scenica si care suna bine live (chiar daca au fost cateva probleme cu sunetul iar vocea lui Tim a avut cateva distorsionari). Ne Obliviscaris, pentru ca despre ei este vorba, au inceput extrem de bine seria trupelor care ne-au tinut in priza pana tarziu in noapte.
Prezenta scenica placuta, doi solisti desprinsi parca din ceva basm fantastic cu ingeri si demoni, doua voci extreme de diferite dar care se intrepatrund excelent in contextul muzical al pieselor. Tim Charles este vocea clean, angelica, iar vioara lui transforma muzica in sunete hipnotice patrunzatoare pe cand Xen, vorea growl a trupei pare sa reprezinte partea intunecata.
Progresiv si death melodic intr-o combinatie unica si surprinzatoare si nu e de mirare ca a fost trupa cea mai ceruta de public pentru acesta editie REF. Daca asculti bine, ce canta ei este un amalgam de stiluri imbinate armonios, un stil interesant care se muleaza cam pe orice preferinte.
Tim a facut crowdsurfing si publicul parea ca nu mai vrea sa-l lase din brate desi cred ca i-a fost destul de dificil sa cante astfel dar cu siguranta i-a placut senzatia si atmosfera cu care au fost intampinati de catre publicul roman.
Dupa show au coborat in public unde au fost rapid reperati de fanii dornici de poze si autografe. Au fost extrem de prietenosi cu toti cei care i-au inconjurat si le-au cerut cate o amintire si nu in ultimul rand, ne-au promis ca vor reveni curand. Urmeaza un turneu Ne Oblivicaris, poate cine stie anul viitor ii vom revedea.
Pe norvegienii de la Enslaved i-am revazut cu placere la REF dupa ce m-au fascinat in 2013 la Rock The City. Publicul a fost introdus fara multe menajamente intr-o atmosfera brutala. Un sound clar, moshpit la cerere si un public exaltat la o trupa care stie sa tina fraiele muzicii. “Buna seara, Transilvania. Buna seara, Brasov.” Au fost cuvinte suficiente pentru a transmite oamenilor caldura si bucuria revederii.
Se pare ca pe ultimul album, „In Times”, au revenit la radacinile vikinge si au sunat un pic altfel decat la Bucuresti. Altfel dar in niciun caz mai rau ci dimpotriva revenirea la originile muzicale ale trupei a fost apreciata de catre public. Concertul a fost intens, parca mai lent in ritmuri ca altadata dar a fost perfect pentru o seara de REF.
Black-metal cu nuante vikinge si placerea de a fi pe scena in fata unui public numeros, extaziat, energic, dornic de cat mai multa agitatie. Am avut din plin de toate de la Enslaved desi ca stil se potrivesc celor care cunosc foarte bine acest gen muzical ceva mai greu de digerat.
Co-headlinerii serii au fost portughezii de la Moonspell care au fost foarte inspirati sa vina in Transilvania cu aniversarea albumului lor Wolfheart si cu tricouri special facute pentru acest eveniment. Astfel Vampiria sau Alma Mater au avut un mare impact in tara lui Vlad Tepes iar publicul i-a primit cu aceeasi caldura ca de fiecare data, mai ales ca Fernando si-a imbracat capa de vampir pentru aceasta ocazie. Se pare ca si lor le place aici, energia si caldura publicului dovedind de fiecare data cat de mult place muzica, stilul si evolutia lor scenica.
Greu de descris in cuvinte atmosfera creeata de trupa si public. Publicul ii sorbea din priviri, cuvintele curgeau de pe buzele rockerilor ce cantau impreuna cu Fernando Ribeiro & CO, era o unitate de suflete si voci cum rar iti este dat sa auzi. Dar asa e la un concert Moonspell, o legatura muzicala deosebita. Prestatia a fost ireprosabila, sunetul execelent, publicul a fost in priza de la primele acorduri pana la final. Fernando stie sa comunice cu publicul si sa isi arate sentimentele si emotiile. Solourile de chitara impresioneaza in genere orice inima mai sensibila iar jocurile de lumini nu au facut altceva decat sa intregeasca atmosfera.
Headlinerii serii, americanii hardcore de la Biohazard au avut acel tip de show de care iti aduci aminte si la batranete si multumesti cui vrei tu ca ai avut sansa sa te afli in public. Daca reuseti sa te afli printre cei chemati de trupa pe scena sa te zbantui langa ei deja esti in extaz cel putin o luna. Eu una inca nu imi revin si da am fost pe scena.
Cunoscuta si ca veterana a acestui gen muzical, Biohazard, este si prima ce a introdus in genul hardcore-punk elemente metal, groove si influente hip-hop reconfigurand si reinventand genul si determinand un adevarat stil foarte apreciat la nivel mondial de o mare parte a rockerimii. Au avut in setlist in principal piese de pe primele albume: „Biohazard”, „Urban Discipline” si „State of the World Address”
Sunt genul de trupa atat de energica incat te imbie si te fac sa te dezlantui si tu alaturi de ei. Nu sunt deloc tineri si totusi ii intrec ca show si prezenta scenica pe rockstarurile tinere. Multa galagie, o experienta de neegalat pentru fanii prezenti, cateva propozitii in limba romana bine alese si bine primite de public. Sarituri si acrobatii cu instrumentele lor si bineinteles ca Billy Graziadei a coborat de pe scena si s-a urcat pe gard spre a fi cat mai aproape de publicul care ovationa furtunos.
Cativa norocosi au fost poftiti pe scena si au stat pana la final acolo. Au putut vedea show-ul altfel si au putut vedea ceea ce vad si artistii: o mare de oameni entuziasti, un public fantastic si plin de energia daruita de cei de pe scena.
Este genul de concert de la care pleci beat de muzica, prins inca in plasele celor care ti-au cantat, plin de energie si entuziasm.
A fost o seara perfecta cu un final apoteotic pe care il vom tine minte mult timp de acum inainte.
Ziua a treia de fest si ultima din pacate. Am inceput cu Jinjer, o trupa din Ucraina pe care incercam de vreo doi ani sa o prindem in Bucuresti si nu reusim.
Cred ca trupele cu fete la voce au ceva anume. Nu zic ca daca vocea mai e si frumoasa publicul este mai numeros dar cam asa se intampla. La Jinjer la voce este Tatiana si da are ceva ce atrage atat privirile cat si o voce ce gadila auzul. Progressive metalcore si groove metal si printre sunete growl si ceva clean si parti de jazz, funk si reggae, ascultam si niste instrumente ce intregesc sound-ul dur ce ii caracterizeaza. Per total este o trupa ce merita ascultata macar o data live si care stie sa incalzeasca sufletelele rockerilor. Pe buna dreptate este considerata una dintre cele mai bune trupe de metal din Ucraina desi sunt tineri.
A urmat Downfall Of Gaia, o alta trupa la care pe multi i-au impresionat instrumentalul deoarece vocea nu avea nimic deosebit iar tobarul singur putea duce intreg concertul fara prea mari probleme. Sludge / post metal nemtesc si versuri despre latura intunecata a fiintei umane dar au un sound mult prea dramatic pentru o zi de august in care deja eram stresati de caldura si viespi.
La urmatoarea trupa nu m-am miscat din fata scenei. Publicul deja numeros a infruntat caldura si viespile si au cantat impreuna cu maramuresenii de la Dirty Shirt cat au putut de tare.
Acesti oameni fac show de fiecare data si dulcele grai maramuresan combinat cu versuri in engleza si temele sociale si politice ale pieselor ii fac unici. Hardcore moroșan cu care ne putem mandri, treceri de la folclor si folk la electro, dubstep, alternative si reggae si bineinteles rock si metal. Stil si energie molipsitoare care a cucerit rapid publicul prezent. Eu una am fost fascinata de ei, de entuziasmul si placerea cu care canta si se distreaza acolo pe scena, energie ce se transmite foarte repede si publicului. Imi pare bine ca i-am vazut din nou pe o scena destul de mare pentru ei.
S-au desfasurat in voie, au cantat si au alergat pe toata scena, Rini a facut crowd surfing si a incercat sa si filmeze toata nebunia cu care s-a manifestat publicul. De asemenea mi-a placut ca l-am revazut pe Mihai (chitara/clape), un om deosebit dar care apare doar la concertele mari ale trupei deoarece este stabilit peste hotare.
La White Walls ne-am jucat un pic cu mingi gonflabile in alb si negru, cam ca la BLS in 2012. Sincer nu stiu cata lume a mai fost atenta la concertul constantenilor, poate mai spre final cand au cam obosit de atata harjoneala iar multi le-au si pastrat ca amintire.
Mi-a parut bine sa ii revad pe o scena mare dupa atata amar de vreme deoarece oamenii sunt chiar buni la cantat. Au cantat piese de pe cele doua albume „Mad Man Circus” şi „Escape Artist”si se pare ca au si filmat in acest timp pentru un DVD.
Frumosi, nebuni si buni la cantat. Rockul lor progresiv suna la fel ca pe album, instrumentisti buni, voce extraordinara, ritm, astia sunt White Walls.
A urmat black metal norvegian cu Taake.
Interesanti vizual, cu fetele pictate si un ritm nebun si multi fani deoarece nu sunt pentru prima data in Romania. Piesele sunt rapide, energice si capteaza atentia de la primele riffuri. Partile instrumentale sunt chiar interesante iar versurile in norvegiana au tonalitati expresive. Atmosfera intunecata, feeling intunecat si multa agitatie. Zgomotele greu de deslusit nu prea intra in aria mea muzicala dar au sunat ok.
Marduk au avut o mare de fani zgomotosi care i-au aclamat si le-au gustat se pare stilul agresiv care sincer nu este pe gustul meu. Suedezii canta black-metal dar mi-a parut totusi ca cineva s-a jucat la butoane si a dat totul mult prea tare si in consecinta nu prea am reusit sa stau aproape de scena la concertul lor, preferand sa aud cate ceva in timp ce luam masa cu prietenii si ne racoream cu un cidru rece.
Co-headlinerii serii au fost pentru dupa parerea mea trupa zilei desi am auzit in jurul meu ca nu prea s-ar potrivi la un fest de metal extrem genul lor elecro-industrial combinat cu metal. Si totusi Combichrist au avut public si inca mult, agitat si cred ca prestatia lor a mai inviorat lumea. Au muzica ritmata, dansabila chiar, cu anumite structuri muzicale si tonalitati diferite ce dau o nuanta interesanta intregului. Americanii stiu sa faca show si sa placa publicului care a topait si a cantat pe toata durata lui.
Joe Letz (tobe) a avut pe scena propriul lui show. A batut la tobe de credeam ca la un moment dat vor fugi de el, a turnat apa pe ele si a inceput sa le tabaceasca bine iar efectul vizual a fost nemaipomenit, a aruncat cu betele in aer sau in colegi (mai ales in clapar) doar el stie de ce. Iti capta atentia joaca lui cu betele si tobele, iar cand se urca pe scaun nu stiai ce vrea sa faca in continuare, sa plece sau sa bata la ele cocotat acolo.
Andy LaPlegua a comunicat mereu cu publicul si a cerut in repetete randuri sa se urce lumea in garca gonflabila purtata pe brate iar cand aceasta s-a rasturnat s-a oprit si a spus parca cu parere de rau ca barca este jos, cu om cu tot.
Lumea era extaziata, atmosfera era vesela, adrenalina era la cote maxime iar focurile de artificii de la final (de la ultima piesa de fapt) au intregit parca show-ul lor.
La sfarsitul serii, At the Gates a urcat pe scena mare si a facut un show tot mare desi lumea dadea semne de oboseala dupa trei zile de cantat, baut, mancat, agitat si iar baut dar am rezitat eroic multi dintre noi pana la final.
Costin Chioreanu, graficianul trupei a fost invitat si aici pe scena si desi a intampinat anumite probleme cu sunetul la inceput, lucrurile s-au rezolvat si a cantat cu ei pe scena piesa „Terminal Spirit Disease”.
Thomas a alergat pe scena tot concertul, instrumentistii au sunat exceptional si publicul i-a aclamat incontinuu. Death metal melodic suedez si piese ce au sunat bine chiar daca au fost probleme la inceputul concertului.
Seara a continuat pe scena mica cu Tiarra si Abigail la care din pacate multi dintre noi nu am reusit sa ramanem.
Anul acesta la REF l-am avut pe ‘’Regele Ciolanului’’ din SF. Gheorghe sa se ocupe de rockerimea gurmanda. Am avut de toate de la legume si fasole pentru vegani la ciolan rotisat si chiar vitelus la protap pentru restul. Oferta a fost destul de multumitoare iar cozonacul secuiesc cu nuca a fost chiar un deliciu pentru papilele noastre gustative.
Cafea, briose, ciocolata de casa, dulciuri au fost dar eu am simtit lipsa frappe-ului cu pepene galben de anul trecut.
Preturile au fost acceptabile atat la mancare cat si la bautura dar in acest an numai bautura s-a achizitionat pe jetoane si cred ca a fost mai bine asa. 6 lei jetonul adica o bere, un cidru, un pahar de vin bun sau doua ape imi pare mai mult decat un pret rezonabil.
S-a mancat bine, Bachus cred ca a fost mandru de consumatorii de la fest si toata lumea a parut cel putin multumita.
Toaletele au fost cam insuficiente anul acesta si trebuiau curatate mai des sau macar oamenii sa fie mai disciplinati si sa nu mai arunce peste tot gunoaiele.
Sunetul a fost de la bun la foarte bun de undeva din centru zonei de fest (cam de la merch) spre scena iar in zona meselor nu se auzea deloc bine. Ba din contra, in zona meselor interfera cu zona de drumstage si se intercalau probele de sunet de acolo cu ce se intampla pe scena mare.
REF 2015 a fost cu bune si cu rele un fest reusit care sper sa aiba multe editii de acum inainte. Este un fest ce incearca macar sa se apropie de cele din afara, un fest ce are de toate pentru mai toate gusturile, un fest la care te poti intalni cu prietenii la aer curat de munte si verdeata si sa asculti niste muzica buna la un pahar de vorba. Este o experienta ce merita traita.
Daca putem trece peste caldura sufocanta, viespi, toalete cam insuficiente sau alte lucruri care ne-au deranjat intr-o mai mare sau mai mica masura si sa venim mai ales pentru trupe si distractie cred ca totul decurge bine si ne putem distra la maxim 4 zile.
Sa ne vedem cu bine la anul iar cele doua trupe confirmate deja pentru REF 2016, My Dying Bride si Carach Angren sunt cu siguranta un atu pentru un fest poate mai bun ca in acest an.
