Zidul de mătase (Max Blecher, 2011) reunește poeme din cele 3 volume publicate în timpul vieții de Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) – „Câinele, femeia şi ocheada” (Timpul, 2000), „Floarea cu o singură petală” (Junimea, 2002) şi „Acelaşi cer ce nu e” (Vinea, 2006, 2009).
Înainte de a-mi spune părerea despre carte, vreau să transcriu un pasaj din ceea ce scria Daniel Bănulescu în prefața la Floarea cu o singură petală, pasaj anexat la Zidul de mătase, în care vorbește despre un punct de plecare la care țin foarte mult – C.Virgil Bănescu face parte din familia poeților pentru care poezia este o religie:
Există în lume o familie de poeți care consideră poezia în general și pe cea a lor în special drept o religie. Se simte acest fapt și din chipul în care ei scriu. Îl simt însă și aceia dintre contemporanii lor care au prilejul de a-i cunoaște personal. Nu-i poți confunda. Acest soi de poeți argumentează de parcă poezia ar fi o religie, clipesc de parcă poezia ar fi o religie, depărtează scaunul de masă cu gesturi care spun ca poezia este o religie. În România, această familie de poeți a avut până acum o sumedenie de verișori și de nepoate, dar numai doi fii. Acești doi fii sunt Virgil Mazilescu și Daniel Turcea. În familie s-a mai născut un băiat. Ca în basme, mezinul, pe numele său Constantin Virgil Bănescu.
Zidul de mătase este acea carte pe care o port mereu în geantă, în caz de cataclism natural, incendiu, accident cu metroul/autobuzul/tramvaiul, în caz de tragedie postmodernă, dramă cotidiană, bombă atomică sau restanță la structura limbii. Este o trusă de prim-ajutor. În caz de pericol știu că trebuie doar să citesc câteva poeme și lumea va începe să își mai revină încet-încet la normalitate, preferatele mele sunt:
întotdeauna ne-a fost teamă
să umblăm desculți pe caldarâm
–
de-aia mâncăm sfere:
ca să putem pluti (p.51)
și:
sunt ușor:
aș putea
să te îmbrățișez
fără să te doară (p.52)
Poemele dau senzația de curățenie, de parcă odată cu exactitatea versurilor a apărut și o nouă puritate luminoasă a cuvintelor pe care înainte, sau în general, nu o aveau. Într-un fel poemele din Zidul de mătase te curăță pe interior, sunt un medicament, cuvintele/poezia ca medicament la fel cum încă mai sunt considerate muzica sau culorile. Poezia capătă magie (ca o incantație religioasă), sau altfel – cuvintelor le este folosită la maxim magia care e un fel de opțiune îmbuteliată într-o sticlă așezată pe un raft ce se găsește foarte sus și la care doar câțiva mai ajung, și dintre aceia, doar câțiva o mai împart cu ceilalți: O să mă spăl ca într-un vechi ritual de abluțiune,/ pregătindu-mi încet corpul, chiar trupul,/ curățând cu grijă toate porțiunile nelinse./ O să mă limpezesc apoi de atingerile mele/ și o să mă opresc. – Femeia, p.13. Sau în jagrat: omul-veioză m-a tras cu o mână mare înspre el/ și mi-a șoptit la ureche:// sunt niște năluciri de ordin superior, să fii mândru,/ ce vezi tu nimeni nu mai vede,/ sunt niște năluciri de ordin superior astea pe care le ai tu (…)// ca să-mi îndeplinesc vina mea de mesager până la capăt,/ îți voi spune că aceste năluciri te vor omorî// mai mult nu știu (p.14)
Unul dintre efectele cele mai frumoase ale poemelor din Zidul de mătase este acela că se petrec într-un spațiu mental pe care, ca și cititor, îl simți foarte adâncit într-un interior în care ți se prezintă fiecare încăpere cu lux de amănunte, unde totul e calm și e multă liniște. Spațiu construit din materia aceea poate de (aproape) aer din care probabil sunt făcute și sufletele. Citești și pătrunzi în spațiul acela, poemele sunt un mijloc de transport și în același timp un spațiu mental/al sufletului/trupului/ corpului. Această distincție pare mereu ambiguuă de parcă toate s-ar confunda, nu mai există diferențe sau linii de demarcație. Ca în Marele lac, nimeni nu știe, furtuna și multe altele.
Spațiul acesta este descris în poemul care dă titlul cărții, Zidul de mătase: aici vreau să scriu/ unde nimic nu e adevărat// aici/ unde totul strălucește/ și e atât de strălucitor/ încât singurul loc pe care-l mai pot privi/ este locul înăuntrului meu// (…) aici vreau să scriu/ pe zidul de mătase.
O mare temă este căutarea neîncetată: se caută răspunsuri la întrebările cele mai importante, iată doar câteva – nu mai știu din ce e făcută viața// nu mai știu din ce e făcută viața mea (cu mama și cu tata), pentru ce încă o zi (încă o zi), cum să faci ca timpul să treacă de tine (e o zi), de unde vine forța de a mai scrie încă un poem (în nu știu de unde: forța de a scrie poemul îmi vine doar din poem) dar căutarea e dorită și pentru ea însăși : ce-am căutat/ am găsit/ în ce caut. (p.60)
Zidul de mătase și poezia lui Constantin Virgil Bănescu formează o trusă de prim-ajutor și o lentilă dureroasă dar luminoasă prin care poți privi lumea. Este o carte Frumoasă.
mi-e atât de teamă să mor
fără să fi făcut
poezie
cu toate cuvintele pe care le știu
(cu toate cuvintele)
[tube]http://www.youtube.com/watch?v=vB-J0GUIGIE[/tube]
Vă invităm să o citiți dacă nu ați făcut-o deja. O puteți comanda de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Preț: 20 RON