Atmosfera acestui spațiu de expresie artistică publică de sub aripa acestui club, oferă în această seară, căldura antagonică gerului hivernal de februarie. O seară ce-și dorește un Control total asupra simțurilor „cerșetorilor” dornici de hrana spiritului aprig a ceea ce muzica poate oferi în toată splendoarea ei, astfel că speranțele au pășit înfrigurate aici și încep să-și estompeze paloarea prin agitația născută din nerăbdare. Dar cum deja a devenit o obișnuință, majoritatea evenimentelor conduse de menestrei, nu sunt cele mai paroliste când vine vorba de momentul anunțat ca deschidere, astfel că așteptările se intensifică cu fiecare moment trecut.
Velosonics deschide seara oarecum surprinzător, deoarece, ca la oricare alt concert, tocmai perioada dintre momentul anunțat oficial și cel de eliberare sonoră, obosește adesea publicul, iar prin ritmul pătrunzător al “Up Up”, se simte cum se dezamorsează compactatul grup relativ numeros în Control, dar încă timid. Trăirile solistului, Adrian, sunt suficiente pentru o rundă de aplauze frenetice ale celor ce se holbează oarecum mirați, devenind astfel animați de muzica celor de pe scenă.
“Funky itch” pătrunde deja în fiecare cotlon al sălii relativ convenționale; shot-ul bahic oferit de solist la începutul piesei reușește să spargă și mai mult bariera dintre actanții scenei și privitorii lor, în continuare curioși. Deja membrele inferioare încep să devină subjugate de ritmul mirific al piesei, iar actul scenic al lui Adrian dovedește cum un final poate deveni apoteotic chiar și pentru o trupă ce nu pare să fie cunoscută atât de bine de către urechile publicului.
Un fior senzațional in compozitia “Bracelet”, insuflat nu doar de energia fabuloasă a solistului, dar și de trupa sa, ce formează un tot unitar. Atât de bine desăvărșit, astfel încât par că au descoperit secretul unei simbioze perfecte între munca și arta lor, ce o redau cu atâta ardoare. Publicul, totuși, încă nu se lasă sedus de ceea ce Velosonics se străduiește să ofere, poate din cauza faptului că încă nu le sunt sonori.
“Bee bop” sună foarte funky și reușește, finalmente, să treacă de transcedentalul efect afectiv și se conturează prin dezlănțuirea animei celor ce-i privesc, de data asta prin eliberarea trupurilor din starea amorfă, în sincronul cu ritmul absolut penetrant.
“Love for gold” dă senzația că apare din eter, cu un acompaniament diferit de ceea ce a fost înainte, cu niște ritmuri înșelătoare. Reușește să se așeze atât de adânc pe simțurile oferite percepției artistice încât undele de nostalgie trimit publicul către introspecție, însoțită de un zâmbet deloc fatidic. Chiar și aburii afumați navighează spre un calm ce atrage spre final o apreciere cu adevărat memorabilă, mai ales prin vociferarea publicului.
“Until” schimbă magistral timbrul afectiv, determinând aproape instantaneu ca o parte din public, deloc rigid, să fie cucerit de ritm, dansând. Publicul feminin jubilează adesea, mai ales la unduirile neobosite ale solistului, ce știe să domine scena și prin limbajului trupului.
“Songs we use to like” deja începe să mizeze pe un final triumfal, ce-și dorește să imortalizeze afectul unui public ce a trecut deja de digerarea sceptică și este cu totul captat de această trupă „tânără”, care cu ușurință se poate ridica la nivelul trupelor consacrate și nu doar la nivel local.
“Berlin books” începe cu un dialog cu caracter onorific pentru OCS, cu o sinceritate admirabilă. Un ritm melancolic este captat acum de un public frumos, ce emană acea libertate în exprimarea facială dar și a trupului, cu totul cucerit de Velosonics.
OCS, ce nu s-a lăsat așteptat prea mult, mai ales că trupa ce i-a anunțat probabil că le-a grăbit prezența pe scenă, prin salutul față de public a reușit să eludeze orice formă de timidate sau de apatie din acea sală, tipic unei trupe cu adevărat consacrate. Dialogul inițiat de solist cu un banc menit să remedieze micile probleme tehnice, deoarece instrumentalul trebuie să fie impecabil, este o cerință impusă de orice trupă ce vrea să „facă o figură bună”, după cum ar spune un popor latin omolog. Tot Dan, ce pare mereu distrat și într-o bună dispoziție permanentă, exprimă în “Pandora” un mesaj relativ trist, în antagonism cu chipul solistului.
Prima melodie regăsește un Control mai aglomerat ce se lasă purtat de fiecare vibrație sonoră, publicul fiind captivat până la o nerăbdare explozivă. Cu “Baloane de săpun” parcă și redactarea in situ simte nevoia să ia o altă turnură, cu nevoia de a pătrunde în karma acestei creații lirico-muzicale, cu adevărât desăvârșită. Publicul comunică natural cu trupa, oferind fără cerințe din partea acesteia exact ce vrea să surprind vocalul, emoția sacadată hivernală. Euforia narcotică apărută din sublimul acestei piese asaltează publicul extaziat, ce scandează într-un vibrato numele trupei, cu anumite voci ce ies din acest trend.
“În zbor” – mulțimea deja sub genericul delir, născut din piesa precedentă, continuă călătoria spre feericul liber arbitru, ce-l eliberează de condiționările contractului social, un impact ce sparge barierele sociale, crisparea părând demolată de pe chipul individual și apoi comunitar al publicului.
“Ridică-te și mergi în mâini” pare greu de definit ca stare, acest act creativ, deoarece presară diverse arome către publicul ce savurează din plin meniul oferit de Omul cu șobolani. Printre stările regăsite, reiese și dorința de un pogo cu spiritele abătute în calea dorințelor noastre.
Până să înceapă “(Dez)orientat”, trupa-și găsește un respiro, fapt ce permite oamenilor ce-i aclamau frenetic să beneficieze și ei de acea pauză pentru a se reincarca cu energie. Vocea brutală ce eviscerează mistic, precum un talger, dezmembrează mai degrabă liniștea de decor ce se instalase în acel respiro.
“O să mă rup în cap” pare mai degrabă să desprindă mintea de greutatea socială a trupului. Legiuni de demoni ai celor ce sunt fani, condamnați, planează în deplin delir spre un paroxim sublim, în comensiune cu graiul muzical al scenei. După la piece de resistance, OCS ne servește o creație mai ușor abrutizată, într-un tempo mai relaxat, prin “Am ce să dau”.
Publicul pare să fie tot mai relaxat și mai prezent, solistul fiind tot mai tactil și mai facil celor ce vor să simtă cum ar fi pe scenă. Trioul vocal intensifică și mai mult valul de calm născut din această piesă.
“Razna” – o compoziție prin care solistul cere publicului să fie mai aprig, o cerință nu doar rezonabilă, cât mai ales incredibil de facilă, fiind desăvârșită printr-o manifestare promptă a trupurilor nebune. Ignifugul spirit al publicului pare să fie incendiat de efectul scânteietor al acestor versuri resimțite chiar și prin nostalgia adolescenților ce odată am fost, dar mai ales a sentimentului „rebeliune fără cauză”.
“Odă (în Piața Romană)” – Dan apare ca un compozitor al celor ce-l adulează, ce-și lasă acompaniate trupurile și vocile precum o orchestră simfonică, în apogeul unei rapsodii de renaștere primăvaratecă. Din nou pixul parcă prinde viață și nu vrea să mai așterne niciun cuvânt, dar cu un stoicism nobiliar reușesc să mă abțin de la aceste porniri zburdalnice. “Xcelent” deja mult prea fredonata piesă, într-un registru de punk vesel, sună efectiv ca într-un cor al unei biserici de afro-americani, moment în care nevoia de vociferare devine mutuală și din partea publicului, aducând acel profet al scenei în genunchi, o energie ce se naște magistral cu acest imn.
“Caută” – o compoziție prin care acea legiune de demoni ce plutea deasupra trupurilor încălzite, coboară spre posesori și-i dezlănțuie printre fumurile de tutun, ce pare să fie aerul prin care viața supraviețuiește în acest spațiu. Niște demoni cu gusturi nobile, ce sigur sunt fani OCS. Chiar și cu inserția de la Jay-Z cu Alicia Keys, din Empire state of mind, dar translatată, artistul ce ne controlează pe toți ca pe niște groupies, reușește să dea valoare chiar și unei bucăți din industria „super-comercială” muzicală.
“Cineva să ne” – glumițele cu iz sarcastic captează și mai mult publicul, de parcă nu ar fi fost oricum sedus încă de la primele acorduri…făcându-ne pe toți să ne dorim vara înapoi într-o iarnă puțin cam nemiloasă și rece. Oricum publicul pare fără haine, nimic nu mai poate acoperi goliciunea spiritului dezinhibat.
“Cine e de vină “– o piesă ce probabil cu toții, ce umpleam sala, o așteptam să ne inunde de plăcere prin ritmul nebun de frumos, de fapt chiar publicul se prefigurează ca un grup de nebuni frumoși. Cine e de vină? Asta ar fi întrebarea cu care cred în mod cert că trupa ne-a „păcălit” prin acordurile sincere și pătrunzătoare. După o scurtă pauză, ce era cu totul necesară, datorită oboselii efective, o nouă vibrație a venit parcă cu totul reîncărcată, pare că nici nu ar fi consumat deloc energie mai devreme, ne îndeamnă la Nu încerca așa ceva acasă și pe bune dreptate, o dezinhibare ce merită adusă in public, și nu în spațiul intim, momentul final al compoziției fiind pus pe un piedestal de către un fan puțin exhibiționist, care-și expune tatuajul cu numele trupei, chiar pe scenă, alături de solist, un moment cu adevărat de tribut.
“2ouă beri goale” – un om din acest public frumos se simte mult mai aproape de OCS, pare cu adevărat binecuvântat de către această revelație produsă de prezența lui pe scenă. Se atinge un alt apogeu al acestei seri, oamenii sunt cu adevărat eliberați de veștmintele tradiționale condiționate de societate, cum singuri nu ar putea să atingă acest paroxism antitetic. În ultima creație,
“Ajutor”, starea redată trezește dorința de un pogo triumfal, ca într-un dans al vieții, brutal doar cu ceea ce se împotrivește, ba chiar se produce acest pogo, punk-ul devenind zeu suprem printre spiritele ce umplu în această seară Controlul. Sfârșitul de pe scenă apare ca un monolog acompaniat de trupă, sau poate chiar un dialog, doar că publicul răspunde prin scandări cu numele trupei și aplauzele meritate.
Seara a fost una liniară, în sensul că Velosonics, apăruți recent, s-au expus cu un ritm savuros, dar cu iz renascentist, adică frăgezimea artei lor încă-și mai simțea „vopseaua” proaspăt depusă, reflectată prin privirile publicului, ce spre final a fost cucerit de lirica lor combinată cu actul scenic tipic lui Jim Morrison. Teatralitatea solistului nu friza deloc un efect negativ, ba dimpotrivă, se mula perfect cu atitudinea tipică unui performer consacrat. Imaginea artistică a trupei ce a deschis OCS-ul s-a ridicat la nivelul trupei deja consacrate prin magnitudinea înregistrată asupra juriului suprem, publicul, în a cărui reacție de apreciere nu s-a simțit vreo undă de dezămăgire.
OCS, în schimb, obișnuiți de ani buni cu scena, au știut să domine oamenii adunați în Control, să-i exploreze pentru a nu știu câta oară. Ar fi nedrept să declar că au fost zeii supremi ai serii, deoarece și predecesorii lor au reușit, deloc timid, să anime atmosfera. Totuși, ca întotdeauna, experiența unei trupe ce în general și-a respectat cu maximă loialitate actul artistic veritabil, s-au văzut din plin trăirile resimțite de public ce ar merita dozate într-o fiolă precum un parfum al ego-ului. OCS deja capătă, încet dar sigur, statutul unor trupe „monstruos sacralizate” prin mesajul de o calitate lirică excepțională, dar mai ales de o filosofie, adesea monumentală, chiar dacă este construit adesea pe truisme.