„Cel mai rapid roman din lume”, o poveste despre București, mizerie și miracole, va avea lansarea oficială miercuri, 19 decembrie, la Librăria Bastilia. Ce face scriitorul român sâmbăta, la mijloc de decembrie? Neinițiații ar putea suspecta că lenevește la domiciliu, ferit de urgia hibernală. Sau că – în cel mai bun caz – scrie, așezat strategic în imediata apropiere a unui șemineu și a una până la două carafe cu vin fiert. Greșit. Cel puțin în cazul a 50 de scriitori, care s-au adunat, dis de dimineață, la Facultatea de Matematică și Informatică din cadrul Universității București. Întâmplarea care i-a adus laolaltă a implicat o demonstrație de complicitate, altruism și chef de joacă: scrierea „Celui mai rapid roman din lume”.
Beneficiind de o platformă comună de editare, un „schelet” literar născocit de patru dintre ei, desemnați șefi de echipă, și – inevitabil – de inspirație, cei 50 de temerari au pus cap la cap idei, povești, personaje tipice pentru București și ceva din… spiritul sărbătorilor. (Există și o dovadă în acest sens: produsul final va purta numele „Moș Crăciun & Co.”). Florin Iaru, Ioan Groșan, Florin Dumitrescu, Gabriel H. Decuble, Mihail Gălățanu, Răzvan Țupa, Marius Chivu, Anamaria Sandu, Matei Pleșu, Adela Greceanu, Iulian Tănase și colegii lor de aventură au trudit câteva ceasuri bune la epopeea ai căror protagoniști sunt o taximetristă, un stripper, un corporatist și niște aurolaci.
„Fraternizare” în Ajunul Crăciunului
„Nic ieși în fugă din spital și-o luă rapid, cu pași viguroși, pe cheiul Dâmboviței, spre Parcul Operei. Mesajul profesorului îl surprinse – în fond, era Ajunul Crăciunului, toată lumea era ocupată, și de ce să se vadă în Parcul Operei și nu într-o crâșmă? Fiindcă într-o crâșmă din Militari îl cunoscuse pe Ieronim Ionescu, undeva pe lângă Piața Gorjului, într-una din acele crâșme pe care el, Nic, le numea „de fraternizare”. Aici adăstau ore în șir într-o mahmură, gălăgioasă solidaritate foști profesori de socialism științific bându-și pensiile înjumătațite de capitalism, clocharzi bărboși ca Marx și imbatabili la șah, sport al minții lor buimace din care și trăiau câștigând partidă după partidă, două țigănci june cu nenumăratele lor fuste înflorate de sub care scoteau în rastimpuri cartușe de țigări de contrabandă, împărțindu-și fratern teritoriul crâșmei ca două leoaice surori, zidari care nu mai aveau ce să zidească, căpșunari întorși din Spania pe fețele cărora criza globală se citea sub forma unor grimase tăcute ș.a.m.d. Aici, în aceste crâșme, o votcă mare deschidea apetitul spre noi și noi orizonturi ale cunoașterii, iar încă una mică spre încă una mare.
Și aici profesorul Ieronim Ionescu (căruia toată lumea îi zicea cu respect „Dom Profesor”) era o figură aparte: de înălțime mijlocie, totdeauna la patru ace, cu un ciudat chip de copil care parcă cerșea ceva, un chip pe care și-l ascundea în răstimpuri fie sub pălăria mare, cu boruri largi, de fetru, fie sub fularul roșu cu care-și acoperea bărbia și nasul, ca o femeie musulmană. Se așezase la masa lui, a lui Nic, în urmă cu un an și ceva, fiindcă nu se mai găseau scaune libere, și când dădu cu ochii de cartea pe care Nic o avea pe masă, „Peratologia” lui Liiceanu, o luminiță veselă i se aprinse în privire.”
***
„- Manole, ce dracu’ faci? De ce nu eşti în sală?! Drogata aia are dureri mari şi se lasă cu complicaţii. N-o auzi cum urlă? S-aude în tot Municipalu’. Și e plin de presă jos. Vrei să moară pe tura noastră?
Gata cu Nic the Dick. Gata cu relaxarea. E timpul pentru Dr. Nic.
– Și… ce naiba, mă Manole? Eşti tot în costumul ăla de Moş Crăciun?! Dă-l jos!
Uitase că e încă costumat în Moş Crăciun, dar ce mai conta. Se ridică şi încearcă să dibuiască care e sala de naşteri. Se ia după urlete. Deschide uşa şi, pentru un moment, se sperie de cât de tare urlă Marinela. I-ar da nişte calmante, dar nu ştie unde sunt, nici măcar nu vede dacă are sau nu perfuzii. Bâjbâie prin întuneric, se loveşte de nişte paturi, iar când pune mâna pe cadrul metalic al patului Marinelei se curentează scurt, de la frecarea cu costumul. Scoate un sunet mai mult de surprindere, nu de durere. Marinela se opreşte din urlat.
– Cine-i acolo? Care eşti? Bruzlică? Bruzlicăăăăăă!???! Tu eşti, mă!?
Marinela începe din nou să urle. Nic nu spune nimic. Uşă se deschide brusc şi o asistentă intră cu o lanternă care luminează slab. O pune pe faţa lui Nic. Marinela se opreşte din nou. Moş Crăciun?
Asistenta se apropie cu paşi apăsaţi de Nic şi ţinând lanterna pe faţa lui.
– Ce bine! Vă căutam, domnu’ Manole. Hai aşa, că nu mai e timp să vă schimbaţi.
Nic se întoarce spre Marinela, îi pune mâna pe burtă şi se curentează din nou, dar mult mai slab ca prima dată şi îi spune:
– O să fie ok.
Grupul electrogen intră în funcţiune. Sala se se luminează. Nic intră în rolul său de doctor. Marinela se calmează, deschide picioarele şi Nic îşi face treaba ca la carte. Nicio complicaţie. Totul se termină rapid. Nic îi dă copilul asistentei. Aceasta îl verifică.
– E băiat! Să-ţi trăiască!
Apoi, uitându-se la Nic cu admiraţie şi zâmbind, pentru că acesta e încă îmbrăcat în Moş Crăciun, îi spune:
– Veţi fi mare doctor, domnu’ Manole.
Nic îşi dă jos căciula de Moş Crăciun, o aruncă pe un pat şi ia copilul în braţe. E prima lui naştere şi a ieşit perfect. E minunat. Priveşte bebeluşul cu multă afecţiune şi începe să râdă. Aproape că-i dau lacrimile. Se pare că se înşelase, acesta era cadoul lui de Crăciun. Marinela îl apucă pe Nic de pantalonii roşii şi se curentează şi ea slab, din cauza frecării.
– O să-l cheme ca pe dumneavoastră.”