Vă propun să lepădați haina ipocriziei pentru a citi cronicile concertului din seara lui 6 martie, când pe scena de la Sala Palatului au urcat balcanicul lui Emir Kusturica, Goran Bregovic, și manelistul nostru numărul unu Florin Salam (unde manelist nu trebuie citit drept un cuvânt peiorativ; cum spuneam, să încercăm să lăsăm clișeele în scrumieră).
Încălzirea a fost făcută de un alt manelist, pe care aparent prea puțini îl știau pentru a-i fi reținut numele. Doamna în etate de lângă mine, care mirosea ca o bunică, mi-a spus: „Ăsta nu e Salam, maică!”, referindu-se la cel în cauză, de pe scenă. N-am știut să-i zic cine e. Irelevant, pentru că, în puțin timp, și-a făcut intrarea Salam și publicul s-a extaziat. A avut și de ce, manelistul și-a demonstrat vocea cu triluri și inflexiuni de l-ar fi făcut gelos și pe Freddy Mercury. Bine, nici chiar, dar sigur pe Marcel Pavel.
După o primă piesă de dor și jale, adică emoționantă pentru cei care reușiseră să se prindă în vraja lui Salam, au urmat energia și culoarea. Salam se bucura ca un hipster care a făcut un scor de 82 la Flappy Bird, jubila pe scenă, își invita publicul la dans în scaun și le-a dedicat doamnelor, domnișoarelor și mamelor vreo două melodii. A fost fericirea lui Salam în seara asta. Mândru că este singurul artist din România ales de Bregovic să experimenteze împreună, manelistul și-a dat frâu liber muzicii. A băgat un Saint Tropez, fiindcă „viața e frumoasă atunci când totul e bine”. Păi, n-are dreptate el, Salam?
Lumea se sime bine. Câțiva din public au făcut colțul vesel, în dreapta scenei, acolo unde au fost lăsați să danseze cum știu ei mai bine. Pe manele, o muzică ce pare să fi fost cosmetizată în ultimul an. Acceptarea și, mai mult, promovara ei apare ca un curent anti-sistem, în contextul unei perioade de proteste. Dar nu dezbatem acum motivele fiecăruia de a-l aplauda pe Salam. Publicul a fost cât se poate de pestriț, de la băbuțe cochete și burtoși cu lanțuri (cică) de aur până la hipsteri, domni la costum, sau artiști români cunoscuți. Din păcate, unii dintre ei au părăsit sala imediat ce Salam a părăsit scena.
Dincolo de plăcerile vinovate pe care învățăm să le tolerăm, o parte din publicul român din seara asta a fost pur și simplu needucat. Dacă unii acordă o șansă manelelor, atunci de ce alții nu i-ar acorda nicio șansă unui artist consacrat la nivel mondial?
Salam l-a primit pe scenă pe Bregovic într-o frenezie de aplauze. Au cântat împreună cele două melodii de pe albumul „Champagne for Gypsies”, Salam l-a pupat, i-a spus că-l iubește, apoi că ne iubește pe noi, a mai sărit de vreo două ori de bucurie și dus a fost. S-au vărsat probabil două-trei lacrimi la plecarea sa, în timp ce Goran și-a început repretoriul cu un cântec dedicat Cesariei Evora.
Formația lui Bregovic include sârbi, bulgari și țigani, plus membri veterani din Gypsy Kings – un mix balcanic care te poate face să râzi la înmormântări și să plângi la nunți. Într-un costum crem lucios, cu pantofi aurii, sclipitori, cu părul creț, vâlvoi, și cu chitara în brațe, bosniacul ne-a mulțumit pentru că am apreciat conceptul inovator la care tocmai asistasem. Fusion-ul de tango balcanic, pe ritmuri Romani și lăutăreasca lui Salam a fost chiar reușit. Dinamic, insolit și autentic. Nu se întâmplă să vezi prea des astfel de combinații, care să aibă și succes. Să fie clar, ceea ce au făcut cei doi, împreună, nu a sunat deloc a manele. Și nu judecăm că ar fi fost mai bun sau mai prost, ci diferit, proaspăt.
Seara a continuat apoi mai slow. Bregovic ne-a ținut în câteva melodii mai lente, ca la aperitivul de la nuntă. Părea să spună: „Digerați cu calm, dragilor, noaptea abia începe, mai aveți multe de înfulecat”. Nu a spus asta, evident. Cu vocile celor două bulgăroaice din cor – clare, ferme, dar în același timp foarte blânde – melodiile lui Bregovic au străpuns domol agitația noastră de manele și reggaeton.
Momentul de frână nu a fost chiar bine primit. Românii nu mai vor nostalgii, așteaptă ceva care să-i facă să trepideze. Scaunele din primele locuri s-au golit la puțin timp după ce Bregovic a schimbat oarecum registrul muzical. Mai greu de înțeles pentru cei fără răbdare. Dar Sala Palatului avea să se dezlănțuie cu adevărat la bis-ul lui Bregovic.
Atunci când s-a dansat în sfârșit în picioare, printre rânduri, s-a dansat la balcoane și pe holurile din Sala Palatului. N-au fost fete pe mese, și nici cash cash zburând în aer, dar muzica lui Bregovic te înveselește fără să știi de ce. Mesecina, Kalashnikov, Bella Ciao, Artileria și mai ales Gas Gas nu ne-au mai lăsat să stăm în scaune. Ba chiar, domnul Bregovic ne-a invitat să și țipăm „la atac”. Pentru câteva secunde credeam că o să năvălim cu toții pe scenă. Corpul, oricât de obosit, n-are voie să zacă pe astfel de ritmuri și îndemnuri.
Pe lângă nebunia muzicii – un instrumental de excepție -, așa cum spunea și artistul, spectacolul le este închinat și țiganilor care au avut parte de tratamente discriminatorii în țări din Uniunea Europeană ca Franța, Spania sau Marea Britanie, în ultimii ani. Muzica lui Bregovic vrea să le amintească oamenilor de „ceea ce cultura țiganilor a dat lumii întregi”, după cum povestea el într-un interviu dat în The Guardian acum un an de zile.
Chiar dacă nu toți cei din sală i-au luat muzica, și implicit mesajul, prea în serios, au fost mai mulți cei care s-au bucurat sincer de cheful din seara asta de la Sala Palatului din București. Poate cu mai multe astfel de spectacole, manelele ar avea un loc la masa valorilor asumate nefățarnic de societatea românească.
Autor: IULIA